Ruptura din mijloc. Spațiul delimitat între plus și minus. Oferta de pace din spatele bufetului, unde toate gesturile s-au alăturat pisicii pe cale de dispariție. Trupul vinovat de tinerețe ascultând bărbățiile de la sfârșitul străzii. Parcul construit în descompunerea mea. Nici nu știu de ce albul. De ce spitalul de nebuni are ochii scoși în locul ferestrelor. De ce toate întrebările pleacă din a patra literă. -- Oare ar trebui să mă simt vina tuturor trotuarelor? Să-mi scriu târziul dintr-o parte, asemeni unei ploi scoțiene. Ca un îndemn spre bătrânețe. -- Câte lovituri în piept se pot dărui cu propria ta mână? -- Cât un caravanserai prins într-o furtună de nisip, sub genunchiul prea mult, prea des, prea obositor. Și plouă! -- Oare iubitele se pot târî pe sub șerpi? Au buton de pauză atunci când își dăruiesc pielea pe la colțuri. Cea mai multă frumusețe se consumă din realitate în asprimea patului de ocazie. Și trece! Aleargă în jurul becului, ca o haită de nevinovați cu experiență. Înaintea machiajului, iubita mea și-a desenat un gol uriaș în locul feței. Fără experiență, fără prea mult soare în fălcile pofticioase ale unui batalion de veterani, proaspăt scoși la război, torcea subțire în privirea lor. Mă puteți începe în serie domnilor! Astăzi este ziua de dat târcoale. Până diseară, când mă las supusă primului artilerist care îmi dăruiește intravenos trei patru pastile din iubirea lui. – Ahhhhh, ce monstru trăiește în poemul acesta cu țâțe! Ce întindere lătrată în viteza majordomului de plastic, uitat în priză pe noptieră. Haosul abia începe în mintea mea. Ca un animal sălbatic în mușcătura căruia nimic nu este adevărat! Nici măcar curva asta de poezie cu nume de floare nu are nimic adevărat.
Doar mai întârzie puțin intrarea în bordel!